luni, 16 februarie 2015

1 aprilie 2010


Draga A.,

Ma simt nesimtita si ignoranta. As vrea sa desenez ceva, sa scriu ceva meaningful, dar se pare ca nu mai pot. Imi pierd capacitatile. Simturile. Sentimentele. Tot. As vrea sa vorbesc cu cineva, cineva care sa ma ajute si sa-mi fie alaturi mie in primul rand, apoi celorlalti. Sunt cam egoista, recunosc, dar probabil e forma mea de aparare. Impotriva cui, nu stiu, impotriva oamenilor, impotriva fricii de a nu mai fi ranita iar si iar, de a fi respinsa si de a nu fi inteleasa. De fapt, mi-e frica, rau de tot, de singuratate. Sau ma rog, imi era. Nu depind de altii, asta e un paradox, stii ca nu ascult de nimeni si de nimic, dar vreau sa stiu ca e cineva acolo alaturi de mine. Sau de care sa ma folosesc. Pe cei la care tin nu-i folosesc. Sau poate si pe ei, dar nu realizez.
Cert e ca sunt o persoana rea si dificila. Stii foarte bine ca distrug orice ating, si pe oricine cu care ajung sa am o relatie indelungata si complicata. Asta te include pe tine, pe mama, pe tata, pe L, pe cei mai buni prieteni ai mei. Doar eu stiu cum fac asta, cum ii innebunesc pe toti, cum ii aduc pe toti impotriva mea. E atat de usor sa distrugi ceva, dar o fac, constient si inconstient. Ma simt vinovata. E un sentiment de vinovatie in mine inca de cand eram mica.
Persoanele cu care acum intru in contact nu ma considera o persoana dificila. De fapt, ar spune ca nu m-ar vedea certandu-ma cu cineva niciodata. Nu stiu de ce. De ce m-am resemnat si am renuntat la idea ca, candva, voi ajunge departe, voi fi admirata si iubita. De fapt, nici nu stiu ce idee e asta. Mi-e teama ca nu o sa fac nimic memorabil, ca nu o sa am o ocupatie, o motivatie, pe cineva pe care sa-l las in urma, care sa ma astepte. Simt ca o iau razna. Imi vin din nou ganduri negre. Imi imaginez lucruri, traiesc din iluzii. Am invatat din propria experienta ca iluziile sunt cele mai nenorocite chestii ever; ca nu te ajuta cu nimic; se transforma in psihoze. Doar gandul ca voi trai doar in mintea mea ma innebuneste. As vrea sa fac ceva real, ceva ce-mi doresc, sa nu mai fiu singura. Am spus-o de atatea ori incat m-am saturat si eu de mine. Ce e oare singuratatea asta pe care o tot aduc cu mine? Pe care o tot proclam si o revendic? Fata de cine ma simt singura? Singuratatea devine un timp, iar timpul trece. De aia exista resemnarea. Si urasc conceptul asta. Urasc sa renunt la un scop. Dar se pare ca timpul o face singur.
Mi-am raspuns la propriile intrebari fara ajutor. Am momente mici de glorie, dar nu glorie eterna. Nu am un motiv clar pentru care sa ma trezesc in fiecare dimineata. Nu mai adorm vorbind cu cineva la telefon, povestindu-i si ascultand toate nelinistile. Realitatea e ceea ce vede fiecare. Suntem prinsi in simturile noastre. De fapt, ele sunt tot ce avem in lumea asta. Esuam sa invatam din trecut. Refuzam sa ne uitam inapoi. Dar in acelasi timp, invatam din experienta. Invatam si intelegem doar cand ne lovim de cele inalte. Asa, pentru ca ne doare mai tare si mai mult, pentru ca suntem masochisti.
As prefera oricand sa sufar in loc sa nu simt nimic. Asa as stii ca sunt vie, ca traiesc, ca am sentimente si ca iubesc. Si ca am facut orice ca sa nu ajung in situatia aia. Nu ca nu am facut..nimic.
Ma simt tinuta in loc, nu pot sa evoluez, nu pot sa inaintez. Ma sufoc, si se pare ca ma resemnez. Am crezut ca va fi un an mai bun, dar e un an de tacere.
Iubirea e tot o idee. Daca pierzi idea, daca cumva o uiti, atunci persoana pe care o iubesti devine un strain. Iubirea traieste in amintiri, in propria noastra memorie. Doar ne uitam inapoi, in adancul inimii, acolo unde ingropam suferintele, si intr-o clipa, ai o certitudine, pe care o uitasei. Poti uita de iubire. Dar iti si poti aduce aminte de ea in cel mai nepotrivit moment.
Suntem fiinte geloase, suntem zi de zi supusi greselii. Ne uitam adanc in inimile noastre si asta gasim. Doar greseli si regrete. Si singuratate, pentru ca doar cu ea ai ramas. Cu ea si amintirile. Si esti neinteles, si te doare, te doare pana renunti.
Imi aduc aminte de vremurile astea, anul trecut. Am simtit poate cele mai intunecate sentimente posibile. Am tinut la amintirea noastra mai mult decat am tinut vreodata la ceva/cineva. Dar apoi am izbucnit, si nici nu stiu cum de am trecut de lunile alea. Am facut din tot un infern, vroiam sa uit tot si sa ard tot. Vroiam fiecare amintire rupta si arsa si neadevarata si terminata. Vroiam sa termin odata cu toata durerea. Si uite ca e gata. Si in loc sa ma bucur, tanjesc dupa ea.
E inuman cat de mult conteaza lucrurile astea.
Si deja am scris prea mult. Am si uitat ce vroiam sa-ti spun. Aceleasi ganduri, aceleasi dorinte si neajunsuri, aceeasi neputinta.



cu drag,
tot eu, A. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Show me some love!