luni, 16 februarie 2015

Despre viata. Februarie 2010

Sunt atat de multe lucruri pe care nu le-am apreciat in viata.
Primul ar fi parintii.
M-au invatat sa traiesc inconjurata de tot ce era mai bun pentru mine.M-au ferit de suferinta.Au facut totul pentru mine.M-au ajutat sa devin cine sunt.Insa cu timpul,copii cresc...si nu stiu sa-si aprecieze parintii,ranindu-i in mod inconstient.Totul e parte din maturizare,probabil.Ajungi sa crezi lucruri rele despre parintii tai, sa crezi ca ei iti fura libertatea, ca iti vor raul, ca nu te lasa sa traiesti si sa-ti urmeze impulsurile.Incepi sa te certi cu ei, sa te inversunezi..poate doar incepi sa-ti impui parerea.Regret ca nu am stiut sa-i apreciez...imi pare rau ca i-am dezamagit de atatea ori, ca nu i-am ascultat, ca am facut doar ce am vrut si m-am ghidat dupa vointa mea..desi eu nu stiu nimic despre viata.Imi pare rau ca i-am contrazis de atatea ori...In final..realizezi ca doar ei sunt singurii care iti vor binele si te iubesc neconditionat..si eu doar de asta am nevoie.Mereu vor fi acolo pentru a ne ajuta in orice situatie..si mai ales de a ne scoate din orice necaz.La varsta asta, sa gresesti e uman.Trebuie sa inveti din greseli.Sa privesti spre viitor.Sa asculti ce iti spun parintii, care au deja o experienta de viata.Nu trebuie sa te distrugi singur..asa cum am eu prostul obicei.Ei sunt singurii care nu ma vor parasi.Pe ei probabil nu ii voi indeparta, oricat de mult i-as dezamagi.In momentele in care ei se simt rau, eu deja nu mai contez.Eu am o viata inainte(si trebuie sa accept asta) si pot sa trec peste orice,chiar daca sunt singura..Si daca nu am stiut sa-i apreciez in trecut, acum e momentul sa ma revansez.Acum stiu ca ei au incercat inca de la inceput sa ma protejeze de lumea cruda care ma inconjoara si care imi taie aripile.Care incearca sa ma faca sa renunt.Imi pare rau ca i-am mintit de atatea ori si inca ii mint..desi urasc minciuna.Dar uneori ii mint doar ca sa-i protejez si eu pe ei.
Imi construiesc o lume falsa pentru a ma invalui in ea.Imi repet faptul ca viata este grea,complicata,plina de oameni rai,cu probleme ce se ivesc zi de zi..pana cand ajungi sa nu mai controlezi nimic.Viata este probabil mult mai simpla. Unii nici nu pun la suflet nimic din ceea ce li se intampla..trec mai departe si se bucura de ce le ofera viata.Uneori ma plangeam de faptul ca viata e banala.Ca treci prin aceleasi lucruri zi de zi.Ca nu mi se intampla nimic si ca nu am niciun motiv pentru ziua de maine.Uneori spun ca am nevoie de mai multa siguranta si certitudine.Ca nu stiu la ce sa ma astept de la ziua de maine si ca nu este nimeni care sa ma protejeze de ea.Uneori vad viata invaluita de raze de soare si ma bucur de fiecare dintre aceste raze ce coboara pe pamant.Alerg printre vise cu nevoia de a-mi recapata identitatea.Nu stiu cand am incetat sa fiu eu.Poate nu am fost niciodata.Poate doar am avut iluzia ca sunt eu.Unii se nasc ca sa moara.Altii ca se astepte.Mult sau putin.Altii ca se regrete.Unii ca sa iubeasca neincetat.Altii, sa fie linistiti si impacati.
Eu probabil m-am nascut ca sa astept.
Acum ma simt pustie.Am nevoie de iubire.Iubirea exista in multe feluri,ce-i drept.Insa imi lipseste motivul zilei de maine.Sunt prea singura.Nu mai sunt capabila sa iubesc sau probabil sa fiu iubita.
De cand exist,am fost inconjurata de iubire.Coplesita de iubirea parintilor.De iubirea bunicilor.De admiratia prietenilor parintilor.Am fost crescuta pentru a iubi si pentru a trai in iubire.Si brusc, cand aceasta dispare...incepi sa-ti pui intrebari.Sa crezi ca tu esti de vina.Ca tu distrugi totul in jur.Iubirea este precum maturizarea,precum anotimpurile.Nu realizezi cand vine, nu simti cand dispare.Nu iese in evidenta.Se simte doar in interior.Insa cand pustietatea te apasa pe zi ce trece..realizezi ca ceva nu mai este ca la inceput.La mine nu poate fi vorba de un inceput.Poate din nou ma mint singura.Dar chiar nu stiu daca a fost reala sau doar o iluzie. Nu mai am amintiri.Si ele m-au parasit.Nu mai sunt capabila sa iubesc. Nu mai sunt capabila sa-mi amintesc cum e sa iubesti.Se instaleaza iluzia unei iubiri imaginare.Unei iubiri ce nu mi-a apartinut niciodata.Nu mai pot sa ma regasesc.Simt ca sunt indiferenta.Ca ii dezamagesc pe toti.
Sunt putine persoane care intr-adevar tin la mine si pe care le iubesc..persoane fara de care as fii si mai singura decat sunt.Sunt foarte putine persoane care nu m-ar lasa la greu si care vor fii mereu alaturi de mine pentru a ma ridica atunci cand ma pierd.Am foarte greu incredere in cineva.Nu toti merita sau poate nu toti sunt pe aceeasi lungime de unda.Nu imi place sa ma contrazic sau sa ma cert intruna cu cineva.Imi face rau.In ultimul timp..orice tipat imi face rau.
Imi iubesc parintii, imi iubesc prietenii, imi iubesc cateii..imi iubesc soarele.Ma las umbrita de nori cateodata.Lumea spune ca sunt pesimista.Cateodata cred ca am 2 personalitati.Dar nu e asa.La varsta asta..totul e confuz.Treci prin prea multe etape, iar sentimentele te coplesesc.Nu mai stii ce e bine si ce e rau.Speranta te paraseste cateodata.
Invidia este ceva rau..nu sunt invidioasa pe cei care au gasit fericirea, pe cei care au un motiv pentru maine, pe cei care sunt indragostiti.Doar tanjesc probabil dupa asa ceva.
Unii spun ca a iubi inseamna a ierta.Deja iertand,iubirea poate deveni mai profunda..sau poate disparea treptat.Atunci cand ierti, ierti in primul rand pentru tine.Pentru a-ti gasi propria eliberare.Poate tot ceea ce scriu aici nu reprezinta nimic.

M-am simtit ingrozitor zilele astea, coplesita de sentimente confuze si de prea multe lucruri pentru scoala.
Maine,desi e joi..vreau sa dorm toata ziua.Iar vineri, sa o iau de la capat, cautand printre picaturi, si fericirea.
Vreau sa ma regasesc.Sa-mi regasesc capacitatea de a iubi.
xD

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Show me some love!