sâmbătă, 31 octombrie 2015

Should I give up or should I just keep chasing pavements even if it leads nowhere?


Totul are un inceput, un mijloc si un sfarsit. Problema mea este ca ratez inceputul punandu-mi prea multe intrebari si gasind prea multe cusururi. Cu mijlocul ma descurc mai bine, o data ce accept situatia, dar uneori trag de ea si ii dau nuante mai pronuntate astfel incat sa ma simt sigura si totul sa se incadreze in povestea mea. Iar cu sfarsitul... Ooh stau cel mai prost. O data ce am acceptat si am integrat evenimentul in viata mea, cu bune cu rele, cu adevar si cu lucruri imaginate, puse de la mine, mi-e asa de greu sa realizez cand e vremea unui sfarsit. Nu am limite. Nu stiu sa ma controlez. Stiu ca merit mai mult si caut neincetat, chiar si cand cred ca m-am oprit, sa primesc tot ce e mai bun. Limitele pentru mine nu exista, muncesc si trag pentru a obtine si mai mult. Uneori ma bucur de ce am, alteori nu. Alteori sper la ceva care sa imi multumeasca sufletul si sa imi bucure mintea. Putine persoane se ridica la nivelul la care eu sunt obisnuita. De aceea, o data ce m-am adaptat continutului, e foarte greu sa imi pun o limita si sa accept finalul. Cum sa accept ca nu va mai fi? Nu o sa ma mai pot juca? Voi muri de plictiseala ...
Lectiile sunt date pentru a fi invatate, pentru a capata experienta si pentru a cunoaste pe viitor ce ar fi mai bine. Iar revin la ideea : ai grija ce iti doresti, ai grija la ce visezi, ai grija ce iti spune intuitia.
Acum la finalul subit, trag linie si ma intreb iar " ce ramane din mine?" Iar raspunsul e unul mai bun. Ramane cunoastere, ramane un zambet ce ascunde adevaruri si limite depasite, fiori de moment si scantei stinse.
Sunt un pictor si am pictat o poveste transpusa pe o panza deosebita. Caci panza colorata in gri, stropita si patata de ceea ce a ramas anterior, s-a luminat. Din gri a devenit mai alba, albul fiind stralucitor, plin de speranta. Albul apoi a devenit fondul perfect pentru o noua pictura impresionista: multe puncte, multe linii, multe culori si emotii umane pure, aruncate cu grija uneori, alteori scapate de sub control, impulsuri de moment, nevoi ce trebuiau satisfacute, dorinte necunoscute, coincidente, cunoasteri, intrebari, toate grupate sub aspectul cunoscut dosr de mine si de tine. O opera pictata lent, nu in graba, cu amanari, fara prioritate, instinctuala, fara ocolisuri, uneori cu frica, cu retineri, sub forma de joc, limite testate. O opera fara asteptari, apoi cu surprize si satisfactii nebanuite, apoi cu promisiuni ce nu au vrut sa fie respectate.
Pot spune ca am pictat o incercare, o pre-opera de arta, un joc, o schita pe care nu am considerat-o importanta, desi ar fi putut fi piesa de rezistenta din muzeu. Esecul picturii de dinainte face pictorul mai precaut, mai plin de intrebari si mai putin dispus sa isi asume riscuri. Pictorul e dispus sa incerce, sa schiteze, sa isi testeze limitele, fara a prezenta publicului opera in care este implicat.
De la inceput am avut ezitari, insa am avut dorinta de a picta altceva, ceva nou, de a da frau liber unei noi tehnici artistice, fara a cunoaste daca ma pricep sau nu. Verdictul nu il stiu, dar schita mea mi-a fost de ajutor pentru a cauta in continuare inspiratia divina pentru opera vietii mele.
Poate voi mai picta fara sa public, poate voi reveni la aceasta schita secreta sau poate viata ma va surprinde pe neasteptate cu o noua chemare catre pictura destinata mie.
Am speranta ca voi fi mai flexibila catre noi inceputuri, pe care sa nu le mai ratez. Voi trai mijlocul mai prezenta si voi alege sfarsitul, daca e cazul, atunci cand opera e departe de o capodopera.

duminică, 11 octombrie 2015

Nici eu nu inteleg

 Mereu gasesc vointa in tacere. Mereu gasesc dorinta in confuzie. Mereu ma lupt cu demoni inexistenti doar de dragul de a simti ceva. Mereu am avut o dificultate in a discerne ce e adevarat si ce e doar in mintea mea. Mintea mea e un loc periculos, unde se intalnesc toti autorii de drame tragice, toti pictorii inspirati de trecerea timpului si toti indragostitii care nu isi gasesc calea. Sau poate nu se intalneste nimeni in ea. Poate sunt doar singura, cum am fost intotdeauna. Singura in pustietate, transform linistea in companie si auditoriu, cu scopul de a da mai departe cunoasterea mea. Cred ca ma plictisesc teribil de cei din jurul meu care nu se pot ridica la asteptarile mele si nu imi satisfac nevoile de apropiere. De aceea tot inventez situatii si traiesc in mine. De aceea am ajuns sa anticipez totul, toate raspunsurile si toate situatiile. Nu mai e deloc interesanta viata de zi cu zi cand pot cunoaste oamenii dintr-o privire. Nu mai am la ce surprize sa ma astept, pentru ca deja stiu cum vei reactiona.
Ma agat de cea mai apropiata realitate de ideea mea de poveste ce merita traita, dar fara succes. Totul se intampla atat de repede, dar nu avanseaza nimic. Vorbe, supozitii, situatii critice, senzatii tari sau mai bine zis neimplinite, anticipare, dorinte si usi trantite in nas. Closer to the edge and backing up. E ca si cum m-am specializat la tenis de perete. orice as face, nu pot trece de ...perete. Desi nu asta ar fi ideea, tot ce imi doresc cu ardoare e sa zdruncin aceasta nenorocire de zid si sa ma las dusa de valul necunoscutului.