marți, 29 decembrie 2015

you made me ramble

Scriu si ma gandesc iar la ce ramane din mine si de data aceasta. Putinul pe care l-am lasat a ramas la fel. Oare de ce? Oare de ce nu m-a clintit? Incerc sa imi pese, dar nu reusesc. Nu pot sa mai simt nimic. Asa am vrut si , din fericire, e extrem de bine ca nu simt nimic nici in acest moment. As fi putut simti fericire, extaz si deznadejde, poate chiar si o urma de iubire. Dar nu. Sunt inchisa,sunt in spatele zidului, sunt aparata, si nu simt nimic. Oare e posibil sa nu simt nimic? sunt uimita de puterile mele si sunt uimita de cat de mult poate duce mintea mea. Minte care imi e aliatul cel mai de pret si dusmanul cel mai de temut. Sunt fericita in minte, deci nu sunt fericita niciodata. Scenarii, planuri, realizari, totul se poate petrece in mintea mea, dar ma pierd in ea si nu mai disting realitatea.
oare am dreptate in privinta ta sau mintea mi-a creat scenariul despre frica ta? Putea fi mult si bine, dar am ales sa fug si sa joc un rol de victima. Si nu imi pasa, dar mi-ar fi putut pasa atat de tare. Sunt ranita si vindecata, dar ma ascund in spatele zidului si nu mai simt nimic. Probabil si tu. Ai fost jucat si aruncat si acum e randul tau sa te joci, asa cum e si randul meu sa ma joc. Problema e in viata ca nu ne dam seama cand e vremea sa spunem "stop joc" si sa revenim la daramat ziduri si la construit castele noi-nu din nisip de data asta. Oare mai pot avea o mica speranta ca intr-o buna zi vom construi casa din vis? Sau niciodata nu va fi a noastra? oare exista acolo cineva mai bun sau vom trai in mediocritate pana cand ne trezim din visare? cat va dura? sunt intrebari care, odata nu mi-ar fi dat pace. Dar din cauza zidului, aleg sa le las pe mana universului, sa isi faca treaba. Nu sunt gata, nu sunt pregatita. trebuie sa evoluez pe alte cai, trebuie sa imi fac un scop si apoi sa ma indragostesc iar, daca voi reusi vreodata... cert e ca niciodata nu va mai fi ca atunci cand eram copii si nu ne puneam atatea intrebari. s-a gasit insa cine sa ne faca adulti din copii. Iar scriu si iar ma gandesc ce a ramas din mine... am ramas tot eu, sunt la fel de singura. Am pus stop iar; ma intreb- oare chiar s-a terminat? as vrea sa cred ca s-a terminat, pentru binele fiecaruia. Fiecare lectie e o lectie cu un motiv. oare am schimbat ceva? oare voi afla candva?